VÂNTUL MĂ COLINDĂ

Din petale floarea strigă,

Fiindcă-i frumoasă de pică,

De la soare de la vânt,

Mai cade şi pe pământ.

Şi în vânt ea se apleacă,

Mult îi ia să se întoarcă,

Mai zăboveşte cel puţin,

Prin vântul cel divin.

Şi-i, place să fie legănată,

În adieri de vânt plimbată,

Încolo-încoace să le dezmintă;

Petale înhaţă…în aer se înalţă.

Mult e veselă…nu-i tristă,

Ea se crede şi artistă,

Îl întreabă şi pe vânt,

Dac-o iubeşte atât de mult.

Şi vântul era mai iubăreţ,

O trezi ca un bun drumeţ,

Pe o noapte cu lună nouă,

Şi cu stropi de apă plouă.

- Du-te vântule mai departe,

Şi adu-mi zorile mai aproape,

Floare dragă, şi soarele se implică,

Dansează prin vântul, ce te ridică.

Pe sub flori şi pe sub nuci,

Să treacă şi guguştuci,

Vremea-i caldă şi e blândă,

Tu vino de mă colindă.

Briza vântului răcoare,

S-o simt de la depărtare,

Şi mă-nvârt şi mă scufund,

În vântul cel rece, plăpând.

Să miroasă şi a zorele,

Cu mulţi trandafiri pe ele,

Mai vino şi prin curtea mea,

 Să te simtă şi o viorea.

Cald, frumos, împrospătat,

Şi pe munte tu, l-ai încântat,

Pentr-o vale mult prea înfrunzită,

Mai părăsit, şi sunt tare tristă!

AUTOR  Suzi Mirea